Corpul nostru cel de toate zilele

Stau. Doar stau fără să fac nimic,absolut nimic...De fapt fac un singur lucru,îmi urmăresc respiraţia.Simt cum pe nas pătrunde ceea ce noi numim printr-o convenţie comună „aer”. Nu-l văd dar în schimb,acum că sunt atentă la el,îl pot simţi. Îl simt cum pătrunde în mine din tot ceea ce mă înconjoară. Aerul îmi intră pe nări,parcurge drumul lin către plămâni şi dacă sunt atentă simt cum pieptul mi se dilată precum un cocoş s-ar umfla în pene. Îmi place acest joc cu aerul,aşa că nu vreau să-i dau drumul şi îl forţez cumva să ajungă şi în abdomen. Şi iată mi se umflă şi burta căci acum e plină de aer. Dau drumul aerului iar el parcurge acelaşi drum pe care a venit. Iese din mine înapoi către lumea lui. Aerul este ceva atât de familiar încât nici nu văd de ce i-aş da vreo importanţă. Dar dacă în acest moment m-aş îneca cu atât de delicioasele bomboane de ciocolată, ar fi oare ceva mai important pe lume aceasta decât aerul? Un moment crucial de cele mai multe ori ne aduce faţă în faţă cu esenţa lucrurilor simple... Am ajuns să trăim oarecum plini de noi, plini de propria persoană şi să credem că totul ni se cuvine. Ne permitem să fim supăraţi, trişti, îngânduraţi, nefericiţi, mânioşi, duşmănoşi, răi tocmai pentru că ne îndepărtăm tot mai mult de lucrurile simple... Uităm că VIAŢA este un dar, un privilegiu şi nu este ceva de la sine garantat.

Câtora dintre noi nu li s-a întâmplat oare să vadă un om fără o mână sau cu picioarele paralizate şi totuşi acel om să aibă zâmbetul pe buze? Şi câţi dintre noi nu ne-am trezit dimineaţa fără chef de viaţă, nervoşi sau trişti când nu ne lipseşte nimic?

Am început să mă gândesc la corpul meu ca la un templu, ca la un loc sacru în care o fiinţă importantă locuieşte şi anume sufletul, expresia Divinităţii. Mă uit în oglindă şi mă identific cu persoana pe care o văd acolo, îi cunosc ochii, nasul, părul, îi ştiu chiar şi ridurile ce le are pe faţă. Şi totuşi pot să observ că imaginea din oglindă îmi place sau nu în funcţie de starea de spirit pe care o am. Deci dacă am fi doar corp,doar carne,sânge şi oase cum s-ar mai putea schimba imaginea din oglindă de la o clipă la alta? Pentru că atunci când zâmbesc, când mă simt fericită, fata din oglindă e fericită şi frumoasă la rândul ei şi fericirea şi frumuseţea se pot citi în ochi,se vede pe toată faţa...Dar când tristeţea, nefericirea, durerea, mânia pun stăpânire pe mine privesc uimită cum fata din oglindă devine cu totul şi cu totul altcineva. O persoană pe care nu o cunosc şi care nu îmi place. Dar înţeleg totuşi că sunt tot eu, atât cea frumoasă cât şi cea urâtă sunt tot eu. Dar mai înţeleg un lucru şi anume că eu aleg dacă astăzi voi fi frumoasă sau voi fi urâtă. Deci corpul meu se mulează după mine şi arată exact ceea ce se petrece cu mine. E şi normal să fie aşa întrucât nu pot vorbi de „mine” în afara corpului meu, minţii mele, vitalului meu, inimii şi sufletului meu. Toate aceste 5 părţi formează ceea ce numim „Eu”. E drept că în majoritatea cazurilor ne identificăm cu corpul nostru, este felul în care arătăm, este faţa cu care ieşim în lume, este prima impresie pe care o lăsăm cuiva. Şi nu este un lucru rău să ne identificăm cu corpul căci el este al nostru şi mai mult decât atât este un instrument de manifestare a celorlalte părţi ale eului nostru. Mintea mea naşte o idee ingenioasă dar fără ajutorul corpului care să pună motorul în mişcare şi să aducă ideea în panul palpabil,aceasta va rămâne doar la nivel de idee. Îmi exprim dorinţa de a alerga dar cum aş putea să o fac fără picioare? De fapt, mai simplu decât atât, cum m-aş putea hrăni, cum aş putea supravieţui dacă nu aş avea mâini, dacă nu aş avea gură,dacă nu aş avea stomac?... Acum, viaţa ne poate arăta în orice moment că se poate supravieţui fără mâncare, că se poate alerga fără picioare, că orice lucru poate fi palpabil şi că şi lucrurile imposibile pot deveni posibile. Şi aşa şi este. Viaţa şi creaţia ei au puteri nelimitate, au un potenţial inimaginabil; fiinţa umană dacă este încălzită de flacăra aspiraţiei poate găsi apă în mijlocul deşertului, poate scoate bani din piatră seacă, poate ajunge pe Lună şi de acolo înapoi pe Pământ. Timpul ne-a arătat-o.

Acum, întorcându-ne la viaţa de zi cu zi care de multe ori ne pare banală,lipsită de sens şi chiar fără vreun scop anume, trebuie să încercăm să ne schimbăm perspectiva. Trebuie să ne luăm viaţa în propriile mâini şi să fim creatorii unui univers în care merită să trăim, în care vrem să ne trezim în fiecare dimineaţă tocmai pentru că acest univers ne oferă bucurie şi încântare. De cele mai multe ori, dacă nu întotdeauna, aşteptăm ca ceva sau cineva din exteriorul nostru să vină la noi şi să ne ofere bucuria, dragostea,împlinirea, sensul vieţii. Dacă am sta cu toţii să aşteptăm să se întâmple asta unde oare am ajunge? Nu prea departe.

Mulţi oameni se cufundă îm această aşteptare şi în acest timp se distrug, se mutilează chiar, pentru că îşi intoxică corpul cu tutun sau droguri, îşi înneacă durerea şi necazurile în alcool, îşi alină frustrările cu prăjituri şi ciocolată...Mai mult decât atât, stau cu orele în faţa televizorului sau pe internet, îşi pierd toate legăturile sociale, nu mai au prieteni sau dacă mai interacţionează cu o altă fiinţă umană o fac doar pentru că necesitatea o cere. Dar totul devine superficial. Şi în timp, dacă ne lăsăm atraşi de acest val, de acest curent, devenim la rândul nostru superficiali şi goi. Şi,găsindu-ne în acestă formă, vom realiza că acel ajutor exterior cu atât mai mult nu va apărea tocmai pentru că noi ne-am „sărăcit” fizic,mental şi spiritual în asemenea măsură încât nimeni nu poate fi interesat de noi. Şi este firesc să fie aşa. Este normal ca o relaţie să se construiască pe „daruri” reciproce. Când interacţionăm cu cineva, o parte din fiinţa noastră, din esenţa noastră e dăruită acelei persoane şi la rândul nostru primim o parte din esenţa ei. Dar în cazul în care am devenit superficiali şi goi atunci nu mai avem nimic de dăruit şi prin urmare la ce ne-am putea aştepta? Tot la sărăcie, goliciune şi urâţenie.

Cred că nu există fiinţă pe lume care să nu-şi dorească să fie fericită. Şi aş putea spune că Viaţa m-a învăţat că pentru a fi fericit trebuie să încep cu mine, să încep să dăruiesc din bogăţia mea interioară şi atunci fericirea nu va întârzia să apară. Dar bogăţia interioară nu este o comoară inepuizabilă găsită de mine undeva sub un stejar şi nu este nici vreo moştenire primită peste noapte,nici vorbă. Bogăţia interioară este o „bancă” personală în care trebuie investit în mod continuu. Şi cum am putea investi? Începând cu acordarea unei atenţii sporite corpului nostru fizic. De mici suntem învăţaţi să ne îngrijim corpul, să ne spălăm pe mâini înainte de a mânca sau după ce am fost la baie, să ne pieptănăm, să ne spălăm pe dinţi, să mâncăm când ne este foame, să bem dacă ne este sete, să ne îmbrăcăm mai gros dacă este frig afară, să ne apărăm cu o umbrelă de ploaie sau cu o pălărie ,de soare,să ne ferim să umblăm noaptea pe afară, să muncim ca să ne căştigăm o pâine... Toate aceste lucruri par fireşti celor mai mulţi dintre noi la fel cum este firesc să respirăm. În majoritatea cazurilor facem toate aceste lucruri mecanic,nu le acordăm nicio atenţie. Şi totuşi mare parte dintre cele enumerate au o pondere imensă în faptul că astăzi suntem încă în viaţă... Haideţi să ne jucăm un joc! Să încercăm măcar 10 minute pe zi să devenim conştienţi de aerul pe care îl respirăm, cum pătrunde acesta în plămâni, ne oxigenează întreg corpul iar apoi iese în atmosferă purtând cu sine „deşeurile” organismului nostru. Şi haideţi să fim recunoscători pentru câteva clipe acestui aer datorită căruia suntem încă în viaţă. Apoi, când ne aşezăm la masă, să încercăm să devenim conştienţi de ceea ce mâncăm. Mâncarea este sursa noastră de energie, este ,alături de aer, benzina care pune această „maşinărie” care este corpul nostru, în mişcare. Atunci când cumpărăm benzină sau motorină pentru maşină de cele mai multe ori suntem atenţi ce fel de combustibil alegem. În primul rând nu vom da motorină unei maşini care funcţionează cu benzină. Iar apoi, dacă ne permitem, vom alege şi benzina de cea mai bună calitate. Dacă ne purtăm aşa cu maşina, de ce corpul nostru e mai prejos? De ce ne permitem „luxul” de a ne alimenta cu toate chimicalele, toate fast-foodurile şi băuturile carbogazoase care nu numai că nu ne oferă ceea ce avem nevoie dar pe deasupra ne otrăvesc,ne îmbolnăvesc? De ce să nu-i oferim corpului nostru tot ceea ce este mai bun şi mai sănătos,desigur în măsura posibilităţilor? Deci, din nou, când ne vom aşeza la masă vom încerca să conştientizăm că ceea ce mâncăm este viitoarea noastră energie şi contribuţia esenţială la starea noastră de sănătate. Este bine ca hrana să conţină măcar un fruct sau o legumă iar atunci când le mâncăm să fim conştienţi şi recunoscători naturii care ne oferă din bogăţiile ei... Acum că ne-am hrănit conştient măcar pentru câteva minute, putem continua jocul devenind conştienţi de fiecare parte a corpului nostru şi fiindu-i recunoscători că îşi face atât de „conştiincios” treaba. De câte ori ne-am gândit oare că ficatul nostru munceşte zi şi noapte pentru a curăţa organismul de toate toxinele pe care în cea mai mare parte noi le introducem odată cu mâncarea, cu băuturile,cu medicamentele, cu aerul poluat? Ne-am gândit vreodată câtă muncă depun rinichii să elimine toxinele? Sau toată munca efectuată de stomac şi intestine să prelucreze toată mâncarea pe care de multe ori o introducem în cantităţi imense şi sub forme atât de variate încât şi celui mai inteligent creier i-ar fi dificil să facă o selecţie? Ştiu că nu ne gândim deloc sau aproape deloc la acest aspect. De ce ne-am gândi când avem multe alte lucruri mult mai importante de făcut? Noi ne gândim la picioarele noastre doar când vreun genunchi începe să ne doară sau când un os s-a fracturat. Când nu ne mai putem folosi de ele aşa cum ne foloseam înainte începem să devenim conştienţi. Ne amintim că avem cap doar atunci când ne doare... Şi ceea ce este,cred eu, şi mai interesant e faptul că durerea e alarma pe care o dă corpul nostru când ceva nu mai funcţionează cum trebuie... Văd corpul ca pe o uzină fantastic de bine echipată şi pusă la punct încât totul merge „ca pe roate” încă din primul moment al venirii noastre pe lume. Suntem perfecţi. Totul funcţionează impecabil în acestă uzină imensă care e corpul nostru fizic. Fiecare utilaj este la locul său, fiecare muncitor este la postul său, toată lumea îşi cunoaşte funcţiile şi atribuţiile şi nimeni nu încurcă pe nimeni... Totul e perfect...şi ar putea fi aşa mereu. Dar totuşi vine o clipă când pentru mulţi dintre noi sună câte o alarmă. Şi alarma sună pentru că ceva în uzină nu mai funcţionează cum trebuie... e suficient ca cel mai mic şi aparent neînsemnat utilaj să nu-şi mai facă bine treaba că în scurt timp întreaga uzină va avea de suferit... În viaţa noastră probabil că am fost puşi în situaţia de a vedea cum lucrurile eşuează, cum o mică greşeală a atras după sine greşeli mai mari iar în final catastrofe. Şi poate că de multe ori nu am putut face nimic...decât să privim cum totul se termină, cum fiinţe apropiate se sting, cum ne pierdem serviciul, cum ne pierdem prietenii... Şi în aparenţă sunt lucruri inevitabile. Şi este drept că de multe ori în viaţă se întâmplă lucruri care chiar nu ţin de noi, lucruri asupra cărora nu putem acţiona sub nicio formă. Dar există şi lucruri pe care le putem schimba, obiceiuri proaste care pot fi înlocuite de unele bune... Şi cred că dacă vom acorda o atenţie şi o grijă sporite corpului nostru  suntem deja la linia de start. Şi odată porniţi pe drumul cel  bun ce oare ne-ar mai putea opri?