Cel ce castiga nu ia totul

 

In ultimul timp intamplator sau nu am urmarit mai multe confruntari sportive si nu numai sportive. Asta m-a facut sa-mi pun cateva intrebari si eventual sa incerc sa gasesc si un raspuns la ele.

Cea mai importanta ar fi cine este castigatorul dintr-o confruntare? In mod normal am spune ca cel care este mai bun. Insa tocmai asta m-a frapat, faptul ca de multe ori nu cel mai bun castiga, ci cel care trebuie sa castige.. Adica? Adica cel care trebuie sa aiba aceasta experienta, fie pentru a-l ridica dupa o perioada dificila, fie pentru a-l ridica si mai sus si astfel caderea sa-i fie mai dureroasa. Sunt multe posibilitati. Iar acolo sus este foarte greu sa ramai, daca vrei sa o faci cu egoul pentru a demonstra cine esti vei cadea repede. Daca o sa cazi de la nivelul solului, te julesti un pic te ridici si pleci mai departe cu sanse mari sa ajungi chiar pe Everest. Insa daca o sa cazi din varf e posibil sa sucombi, adica sa nu-ti mai revii niciodata. Desigur exista cazuri si cazuri, si cu atat mai mareti sunt cei ce se ridica dupa o cazatura totala, cand din extaz au devenit agonie. Astfel de oameni devin o adevarata inspiratie pentru cei din jur si o adevarata forta pentru ei insasi.

Revenind as spune ca exista cei care castiga pentru ca trebuie sa castige, indiferent care este motivul si eu am incercat sa vorbesc doar despre cateva posibilitati. Si exista cei, foarte rari, care castiga pentru ca pur si simplu au invatat toate lectiile, au umilinta au concentrare au abilitatile ultime dobandite, si in felul acesta sunt totali in ceea ce fac, dincolo de nivelul celorlalti. Dar aceste cazuri sunt extrem, extrem de rare si chiar si acesti oameni cand devin supra-increzatori, cand uita ca nimic nu poate fi realizat fara Gratia Divina, pot cadea, pot pierde totul. Insa in principal acestia sunt cei ce au inteles ca totul este in ultima instanta un joc divin si de aceea au capacitatea de a accepta cu bucurie si victoria si infrangerea. Ei sunt cei care castiga chiar si atunci cand pierd.

Din aceasta perspectiva cred ca nu e gresit sa afirmam ca de multe ori cel care castiga mai mult este, paradoxal, cel care pierde. Caci daca o victorie iti da de multe ori un sentiment de auto-multumire, o infringere daca e abordata constructiv te ajuta sa-ti vezi limitele, sa vezi ce poti face pentru a merge mai departe si in felul asta sa progresezi. Pentru ca orice drum presupune un progres continuu, o auto-depasire constanta. Multumirea de sine este inceputul sfarsitului. Asta nu inseamna ca trebuie sa fim auto-critici, critica nu ajuta niciodata. Trebuie sa ne acceptam asa cum suntem, sa ne iubim cu plusuri si minusuri, si de acolo sa incepem sau mai bine zis sa continuam, plini de bucurie, calatoria noastra spre auto-perfectionare. Si bucuria este foarte importanta in aceasta calatorie, caci nu exista perfectiune fara bucurie. Bucuria este dragoste, dragoste pentru ceea ce faci, pentru ceea ce esti, si nu in ultimul rand pentru cei din jur. Dragostea este viata, ura si frica sunt moarte. Dragostea este energie, frica si ura sunt lipsa de energie. Adica atunci cand dragostea este un un mod de a fi suntem o inflorire continuua, o curgere de energie. Atunci cand ura si frica sunt un mod de a fi ne indreptam cu pasi mari catre distrugere si ruina.
Importante nu sunt luptele ci razboiul, desi e adevarat ca razboiul vietii il castigi prin fiecare lupta, pierderile sunt insa inevitabile. Important este nu sa nu cazi ci sa nu ramai acolo.

Si revenind la castigator as spune impreuna cu Sri Chinmoy  „Cine este castigatorul? Nu cel ce castiga cursa ci cel ce iubeste sa alerge neobosit cu Dumnezeu alergatorul suprem.”
Pe câmpul de lupta al vieții fiecare din noi este depasit  adeseori însă asta nu face din noi niște invinși. Nu, victoria consta in cursa catre țel, si faptul ca  ne mai și impiedicam pana acolo nu ne face mai putin victoriosi, in masura in care avem taria de a merge mai departe dincolo de orice cadere sau obstacol.

Cristi