Marea aventura

E 4.44 dimineata, suna ceasul si desi am dormit doar 3 ore jumatate ma trezesc imediat. Sunt ud leorca, asta e un semn bun, inseamna ca am primit o vizita in timpul somnului. O vizita de „pregatire” pentru marele eveniment care urmeaza. La ora 6.00 urmeaza sa ma intalnesc cu Adrian sa alergam impreuna maratonul, 42 de kilometrii, pentru cei care nu stiu exact despre ce e vorba.

De ce? Pentru ca Maestrul nostru, Sri Chinmoy, cel care ne-a schimbat total vietile, a plecat din lumea asta, exact acum 6 ani, pe 11.10.2007 . E modalitatea noastra de a-i oferi recunostinta noastra, si de a-i da „intalnire”, pentru ca da, sigur va fi cu noi acolo chiar daca nu in plan fizic, sigur o sa-l simtim in inimile noastre.
Ma spal si ma apuc de meditatie. Am nevoie mai mult ca niciodata sa simt divinul din mine, si sa-l rog sa fie alaturi de mine, sa-mi dea taria si puterea de a merge pana la capat. Meditatia e deosebita, simt ceva special, si stiu ca va fi bine. Nu stiu cat de greu va fi, asta e surpriza lui Supreme, insa pentru mine e suficient sa stiu ca va fi bine. Am incredere ca El o sa ne dea tot ce e mai bine astazi. Cant in incheiere si ”I must never give up” ( am nevoie) si sunt gata. Imi fac o combinatie de lamaie, miere si sare( ajuta pentru crampe) si apa si repede in masina pentru ca e tarziu.

Ajungem amandoi cam in acelasi timp la Herastrau in jur de 6 si suntem  gata. In training amandoi, ne hotaram sa facem prima tura de 10.5 km asa pana se incalzesc muschii. Suntem la linia de start, stam cateva secunde in liniste, si meditam asa cum facem la inceputul fiecarei alergari si îi dam drumul. Aventura a inceput. Nimeni nu ne mai poate opri sa ne bucuram de ea. E noapte si nici tipenie de om, lucrul pe care-l ador. Dintotdeauna mi-a placut sa fiu treaz cand ceilalti dorm si mi-au placut locurile mai linistite nu aglomerate. Poate de aceea am si evitat sa alerg la vreo cursa oficiala pana acum.

Deci e frumos, suntem odihniti, si ne bucuram. Acum e timpul bucuriei pure. Adrian, calutul nostru, Forrest Gump-ul nostru, cel care alearga si cand doarme, este in verva ca de obicei. Imi povesteste despre toate cursele posibile si imposibile, la care a participat sau viseaza sa participe si-mi da energie si inspiratie. Candva l-am ajutat sa faca primii pasii in alergare, dar acum deja mi-a luat-o cu mult inainte, acum el e „profesorul” . Prima tura de 10,5 km o trecem la 1.01 (o ora si un minut) nu e rau. Ne spunem ca ce-a fost mai greu a trecut, radem asa cum am facut tot timpul pana acum si-i dam drumul mai departe. Cand trecem pe langa masina lasam bluzele si pantalonii de training si incepem sa aratam a alergatori. Este chiar placut dupa ce te-ai incalzit sa alergi la 13 grade.

Urmeaza a doua tura, inca suntem bine, inca e noapte si inca ne bucuram. Am momente in care simt ca inspir si expir bucurie, dragoste, nu stiu cum sa numesc starea asta, si in acele momente, uit de alergare, uit de efort. Binenteles ca Adrian vorbeste in continuare incercand sa-mi ofere inspiratie, eu zambesc mai mult decat vorbesc, nu pot sa fac risipa lui de energie, dar suntem intr-o unitate totala si asta e cel mai important. Ne propunem sa trecem primii 21 de km in timpul pe care prietena noastra Ana Maria Branza l-a scos la Semimaratonul Bucurestiului, adica 2.02. Resusim trecem la 2.02.28, deci suntem si cu ea in unitate :)  nu-i rau de loc, numai sa ne duca asa ca mai avem inca jumatate de cursa. Si partea cea mai „frumoasa” abia incepe. Ma simt bine nu sunt obosit, si „stiu” ca va fi o cursa deosebita din toate punctele de vedere.

Trecem la tura cu numarul trei, alti 10,5 km, alt efort, alta bucurie, alta satisfactie. Incepe sa se faca si lumina, ca doar de asta alergam :) , si incep sa apara si oamenii obisnuiti pe strada sau alergatori in parc. La un moment dat ne intalnim cu Suprya si Florina, alearga si ele in jurul lacului, nu maraton dar atat cat pot pentru a-si expima recunostinta pentru cel ce le-a indrumat pasii in lumea interioara. Le salutam, glumim impreuna, facem schimb de zimbete din inima, si mergem mai departe. Avem un maraton care asteapta sa-l terminam.
Corpurile incep sa simta efortul pe la km 27, asta nu ne opreste sa continuam ca si cum abia am inceput. Atunci cand resusesc sa cobor in inima, e doar bucurie, toate culorile  de toamna ale parcului ca intr-o imensa pictura ne dau inspiratie si energie. Totul e incredibil de frumos atunci. Avem nevoie de aceasta energie. Adrian nu mai vorbeste atat de mult, insa mai vorbeste :). Binenteles ca din 10 in 10 minute imi spune „Bai Cristi alergi exceptional” , o face si ca sa ma incurajeze, dar chiar e o zi in care alerg mai bine decat de obicei. Asta pentru ca nu alerg eu. E o forta care ma duce inainte dincolo de capacitatile mele, si nu fac decat sa ma abandonez ei. Ne consolam spunandu-ne ca sigur prindem podiumul :) ( fiind doar 2 alergatori). Spre finalul celei de-a treia ture ne prinde din alergare Mihaita, si el mediteaza si a venit sa alerge la cursa de 7km a celor de la Nike. De cand i-a descoperit nu rateaza o cursa. Alearga cu noi vreo 2 km si ne impinge un pic. Îi multumim si-i uram succes in cursa lui. Aflam mai tarziu ca a iesit pe locul 7 ceea ce nu ne surpinde, e un foarte bun alergator. Noi insa ne terminam cuminti tura cu numarul trei, adica 31,5km in 3ore si 4 minute. Foarte bine, adica am pastrat ritmul cu care am inceput, ceea ce e extraordinar. Urmeaza marea provocare. Nu esti alergator adevarat dupa parerea mea daca nu ai trecut prin agonia si extazul ultimilor 10 km ai maratonului.

Sa incepem, bateriile cam descarcate, Adrian si el vorbeste mai putin, corpurile desi nu zic „nu mai vrem” spun „vrem sa ajungem la final mai repede”. E timpul sa ne gandim mai mult la Supreme, la Maestru si la toti cei care ne-au promis ca vor fi cu inima alaturi de noi.  O facem si ne ajuta sa avansam. Cu fiecare metru avansam catre tel si asta ne da incredere. Intr-un fel sau altul trebuie sa ajungem la final. Simt din nou ca maratonul este o viata in miniatura, unde fiecare efort sincer te duce catre destinatie. Poti renunta oricand dar asta te va lasa neimplinit si plin de frustrare. E greu dar nu putem sa renuntam, pana la urma asta e partea cea mai frumoasa. Devenim doua suflete care alearga, mai mult decat doua corpuri. Sri Chinmoy spunea ca dupa 10 km toate fortele negative de genul: indoielă, frică, gelozie, nesigurantă, frustrare ies din corp. Pur si simplu e prea multa puritate pentru ele. Si intr-adevar dupa 30 de km ne simtim ca doi copii divini. Doar puritatea, bucuria si dragostea isi gasesc loc in inima noastra. Incep sa ma gandesc la toti cei care mi-au promis ca intr-un fel sau altul vor fi alaturi de noi  si simt acest ajutor, aceasta energie. Nu stiu exact de unde vine si cine o trimite dar stiu ca ne impinge inainte, ne ajuta sa nu renuntam. Usor greu, ne apropiem de finish. Nu mai pot vorbi, nici Adrian dar face un efort si incepe sa cante, cantecul de la Peace Run. Nu pot sa-l acompaniez, pentru ca chiar nu am suficienta energie. Insa ma bucur sa-l ascult, ne inpira pe amandoi:

Peace Run, Peace Run, Peace Run, Peace Run

Oneness world-heart joy has begun.

Peace Run, Peace Run, Peace Run, Peace Run

Sisters and brothers our peace torch flame

Shall feed the world-harmony game

Peace Run, Peace Run, Peace Run, Peace Run.

Sunt ultimii doi kilometrii si ne asteapta Florina, sotia lui Adrian si Mihaita. Le spunem ca mai avem unul, calculele se faceau mai greu atunci, si vin sa alerge sa ne sustina. Noi abia mai respiram, insa Florina e asemeni unui copil de la gradinita, zglobie si plina da veselie  si asta ne da si noua un impuls. Mihaita care nu rateaza nici o ocazie sa glumeasca pe seama noastra, se abtine acum vazind suferinta care se citea pe fetele noastre. Mintea refuza sa mai stea in corp, e prea multa durere acolo, si atunci iese pur si simplu. Si atunci devin una cu totul, nu mai sunt corpul. Ultima suta de metrii, îi iau pe Florina si pe  Adrian de mana si terminam toti odata. E atat de multa bucurie. 4.12  e timpul final, nu e un record mondial dar e cel mai bun timp al meu in ultimii 7 ani. Am alergat tot maratonul fara sa bem nimic, o nebunie, don't try this at home. Sticlele pregatite au ramas la masina, am si uitat de ele. Atunci cand beau de obicei corpul meu are nevoie de ceva timp sa proceseze si asta ma scoate din ritm. E prima oara cand fac nebunia asta si cred ca si ultima  :) Sunt mort, ma asez jos pe banca si inchid ochii, simt ca Maestrul este acolo asa cum l-am simtit pe tot parcursul cursei. Simt dragostea lui in care ma infasoara si  simt ca e mandru de noi. Imi vine sa plang de bucurie si de atata dragoste.

Acest maraton il dedic lui Sri Chinmoy cel care e mereu in inima noastra, il dedic tuturor celor care s-au gandit la noi si pe care i-am simtit in inima alaturi de noi: Ana Maria Branza, ce om deosebit care continua sa ne uimeasca in fiecare zi prin lucrurile deosebite pe care le face pentru semenii ei. E o onoare sa fim prietenii ei. Ionela Bratianu antrenoarea mea de scrima,  la fel o mare inima, Suprya, Luiza( de acolo din Franta), Florina, Mihaita,  care sunt parte din noi, tuturor care ne-au trimis un gand bun si ne-au ajutat sa ajungem la „destinatie”. Astfel de oameni sunt sarea pamantului, mandria lui Dumnezeu, si atat timp cat exista oameni ca ei pamantul mai are o speranta.
Si nu in ultimul rand alergati oameni buni, asa cum va spunea si Ana Maria Branza, alergarea facuta de placere, este bucurie pura. Uitati de placerile obisnuite care va conduc spre frustrare si ruina, fizica si psihica. Nu cautati bucuria si satisfactia reala in placere nu o veti gasi. Suntem copii divini si nu vom gasi adevarata bucurie decat in astfel de activitati simple si pline de puritate. Lumea se schimba si noi putem fi schimbarea pe care ne-o dorim in aceasta lume, cum spunea Gandhi.
Si acum va las, e timpul sa mergem la Maria, cofetaria unde sarbatorim toate victoriile noastre, si unde toate produsele sunt naturale, gustoase si fara "prafuri" .
Ne vedem pe traseu!

P.S. Fotgrafiile nu sunt de la maraton, ci de la Peace Run, am fost prea bulversati sa ne luam telefoanele la noi. Dar suntem tot noi  :) , si tot bucurosi. Si sa nu uit fara Adrian nu terminam alergarea cu timpul asta niciodata, de aceea are toata recunostinta mea. Insa el stia asta si fara sa-i spun, pentru ca in interior suntem unul. Si bineinteles ca îi multumesc si Anei Maria Branza pentru ca m-a inspirat sa scriu acest articol prin articolul scris de ea despre semi-maratonul de la Bucuresti.