Cugetări duhovniceşti ale Părintelui Arsenie Boca

Să nu adormi cu mintea obosită, în duşmănie pe cineva.

Prilejurile sunt de mai multe feluri: de la diavol, de la fire şi îngăduite de Dumnezeu. Le deosebim:

- Când sunt de la diavol, simţi tulburare.

- Când sunt de la fire, ne apărăm.

- Când sunt îngăduite de Dumnezeu, simţim o pace, bucurie, mulţumire.

Să vă învăţaţi să vorbiţi puţin şi esenţial.

Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.

Decât ceartă mai bine pagubă.

Ajungi la bătrâneţe şi puterile scad şi te trezeşti că n-ai adunat nimic.

Pentru valoarea mântuirii nici o suferinţă nu e imposibilă aici pe pământ, numai şi numai să poţi câştiga mântuirea.

Dumnezeu iubeşte Ţara Românească şi pe ea vrea să o spele întâi de păcate.

La mulţi le-a zis: nu plecaţi din ţară că ţara noastră are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici.

Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele.

Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame.

Să vă pregătiţi pentru martiraj.

În rugăciunea „Tatăl nostru”, „şi nu ne duce pe noi în ispită”, se referă la ispita lepădării de Dumnezeu.

Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.

Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.

Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. Că nu tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.

Să nu ai nici un amestec cu ai tăi, ca să nu se răcească în inima ta dragostea de Dumnezeu.

Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta Dumnezeu cu noi.

Nu greşelile altora ne scot din răbdări, ci puţina noastră răbdare; ne cheltuie şi răbdarea pe care o mai avem.

Pe călugări îi bagă în iad nimicurile.

De câte ori încetezi lucrarea cea bună a sufletului, seamănă a lene.

Ascultarea care mi se dă, aceasta este voia mea.

Rugăciunea e alimentată de citirea Sfintei Scripturi şi învăţătura de credinţă.

Omul necurăţat de patimi nu poate să priceapă adevărurile de credinţă.

Citirea cu socoteală a dumnezeieştilor Scripturi, aprinde şi hrăneşte sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca gândurile omului.

Cine se leapădă de sine măcar de atâtea ori cât vin prilejurile pe zi, în chip sincer şi cu convingere, capătă nu numai sporire a puterilor sufleteşti, ci însuşirile lui sufleteşti încep să semene cu ale lui Iisus. Nu mai umblă cu candela stinsă.

Noi să ne îmbogăţim în Dumnezeu, cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El,

silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, în toate împrejurările vieţii. Iată adevărată bogăţie care nu se va lua de la noi.

Adevărata creştere spirituală e să-ţi cunoşti neputinţele şi să te lupţi cu ele.

Singura neputinţă pe care ţi-o iartă Dumnezeu este aceea de a nu putea intra prin uşile închise.

În cartea vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând.

Fericit este acela care, zilnic fiind ocărât şi defăimat pentru Dumnezeu, se sileşte spre răbdare; el va dănţui cu mucenicii, cu îndrăzneală va vorbi şi cu îngerii.

Omul învaţă 6 ani ca să vorbească şi 60 de ani trebuie să înveţe ca să tacă.

Ascultarea mai mult de Dumnezeu decât de oameni.

Să cultivăm energia voinţei.

Cuvintele noastre sunt fiinţe vii şi ne însoţesc până la judecata din urmă, cu calitatea cu care au fost spuse, cu valoarea creştină sau necreştină.

Să ne preocupe tăcerea. Pălmuirile întinăciunilor să ne menţină în stare de umilinţă şi smerenie.

Să-L iubim pe Mântuitorul mai mult decât orice.

Destinul nostru e colosal de înalt: îndumnezeirea.

Prin supărări, tulburări, ceartă, iuţeală, se pierde o energie bună din noi. Prin dragostea de Dumnezeu se adună o energie foarte binefăcătoare care înlătură şi bolile, iar când se pierde dragostea lui Dumnezeu (energia) apar bolile.