Oriunde am întoarce privirea, oricât am învârti capul nostru obosit, oricât s-ar roti ochii noștri încercând să regăsească ceea ce au pierdut, ceea ce în urmă cu doar câteva clipe le aparținea în întregime vom realiza că privirea va fi forțată să se oprească înainte... Ochii sunt obligați să privească drep în față. Căci drumul, repet DRUMUL, oricât de greu, diferit, neașteptat, neplănuit, neplăcut, periculos, neprimitor, lipsit de dragoste și grijă, dureros, nesigur,lung, interminabil... s-ar dovedi și se dovedește, el va fi mereu înaintea noastră. Drmul va fi mereu în fața noastră. În viață nu există drum care să ducă înapoi, cale de întors nu există. Oricât de dură este viața cu noi, oricât de dureroasă și greu de suportat, ea cunoaște o singură direcție- cea care merge tot înainte, cea care nu se uită înapoi indiferent ce repreazintă acest ”înapoi”. Și acest ”înapoi” poate reprezenta foarte foarte mult. Poate fi o viață plină de dragoste, de prietenie, de bucurie, de alinare, de susținere, o viață plină de prezența perfectă a ființelor dragi care te învăluie în căldura inimii lor. În parfumul și îmbrățișarea dragostei și a prieteniei oricine ar vrea să rămână pentru eternitate... căci aceste brațe este locul în care ne-am găsit fericirea. Și oare ce alceva ne dorim în viață dacă nu fericire? Oare nu după fericire alergăm cu toții flămânzi și însetați de dimineața până seara? Iar în ziua următoare o luăm de la capăt? Oare nu fericirea este cea pe care o vânăm cu toții? Vrem fericire, căci în adâncul ei găsim totul, găsim liniștea atât de râvnită de milenii...
Și creștem în această fugă după fericire și suntem orbi,căci suntem atât de obișnuiți cu fuga, cu vânătoarea, încât nu mai putem vedea că fericirea este chiar în fața noastră, este chiar în mâinile noastre, că Divinitatea ne crează toate condițiile pentru a fi fericiți. E greu să vedem asta, căci ideea fugii continue ne-a orbit.
Nu am puterea de a mă opri azi,aici și acum și doar să privesc direct în ochi,viața mea,așa cum este ea astăzi,aici și acum, și să-i spun că o iubesc, că-i sunt recunoscătoare că sunt și că o am... Nu am putere. Din contră, voi avea însă puterea să plâng, să vărs lacrimi amare și suspine pentru ceea ce am avut și nu mai am sau pentru ceea ce nu am avut dar aș vrea să am sau pentru ceea ce nu vreau să am dar sunt forțată să trăiesc. Și lamentându-mă pentru toate acestea câștig oare ceva? Nimic. Căci niciodată nu am câștigat ceva plângându-mi de milă. Viața e dură cu mine dar poate că are motivele ei... Căci se știe de milenii că drumul e plin de asperități e cel care ne ajută să avansăm...bolțarii colțuroși sunt cei care pot deveni un punct de sprijin în ascensiunea noastră către vârful muntelui...de ar fi muntele complet neted n-aș înceta niciodată să tot alunec la vale. Dar bolțarii mă ajută să mă agăț de ei și să fac un pas înainte. Toate durerile care îmi sfâșie inima mă ajută de fapt să avansez.... ”Dacă am putea privi viața din această perspectivă poate drumul ar fi mai ușor ”-așa îmi spun toți cei care mă iubesc și care vor să mă încurajeze, care vor să mă ajute să merg înainte. Și au dreptate. Dar sunt clipe în care durerea este atât de mare încât privirea devine complet încețoșată, auzul dispare și sunt o oarbă surdă care îmi caut cu disperare drumul... Nu mai văd,nu mai aud. Dar îmi caut drumul, căci am un drum,orice viață are un drum. Și acest drum este și va fi mereu înainte. Orice ar reprezenta acet înainte. Drumul meu, drumul nostru este tot înainte. Atât cât vedem cu ochii precum și dincolo de ceea ce vedem cu ochii, drumul nostru va fi mereu înainte. Și oricât de greu este nu trebuie să ne oprim... Omul care se va opri va muri de sete în deșert, va muri înghețat în vîrful muntelui, va muri blocat în rutina vieții de fiecare zi...va muri fără să ajungă la capătul drumului,fără să vadă ceea ce capătul drumului i-a rezervat. Căci cu siguranță la capătul drumului se află ceva. Ce anume? Asta nu o pot spune pentru că nu am ajuns încă la capăt de drum. S-ar putea să fie o minunăție mai minunată decât tot ce am visat vreodată sau s-ar putea să găsim un mare ”rahat”,nu știu,căci nu am ajuns încă la capăt de drum. Dar sinceră să fiu, chiar vreau să văd ce voi găsi. Mă roade curiozitatea. Așa că merg înainte,chiar dacă mi-e drumul greu, sunt determinată să merg înainte...pentru că tocmai faptul că nu știu ce mă așteaptă mâine îmi dă putere să avansez... Chiar vreau să văd tot ce mi-a rezervat viața.
Sunt două lucruri care le port cu mine,în ființa mea, povestea unei broscuțe prinsă în capcana unui pădurar și care a supraviețuit tocmai pentru că nu a renunțat niciodată la luptă și versurile pe care tata obișnuia să mi le recite când eram mică dar și când am crescut: ”O luptă-i viața,deci te luptă, cu dragoste de ea,cu dor, oricare-ar fi sfârșitul luptei,tu luptă-te căci ești dator!” Și eu chiar cred că fiecare dintre noi e dator să lupte cu viața, să se abandoneze ei, să danseze și să cânte alături de ea, să se ia cu ea la întrecere și uneori la trântă, să o îmbrățișeze într-o îmbrățișare caldă, să o învăluie de dragoste, să râdă cu ea, să râdă de ea, să plângă când e necesar, să zâmbească, să-i râdă în față, să-i scoată limba,așa cum ai face-o unui copil capricios, și să o iubească căci e a noastră, e viața noastră și e singura de care suntem siguri!
Și un ultim lucru pe care acest drum al vieții m-a forțat să-l văd și să-l învăț este acela că cei pe care îi iubim vor fi mereu cu noi, nu-i putem pierde niciodată,chiar dacă miile de kilometrii ne despart, chiar dacă moartea ne desparte...iubirea ne va uni mereu. Iubirea pentru ei îi va face pururea vii în inima noastră,în sufletul nostru,căci iubirea ce le-am purtat-o cândva i-a făcut deja o parte din noi...iar ceea ce noi suntem vom fi mereu,aici,acum și pururea,nimeni nu ne poate lua ceea ce noi suntem,vibrația noastră,sufletul nostru,cel format din tot ceea ce am trăit,tot ceea ce am iubit....
Luiza
Și creștem în această fugă după fericire și suntem orbi,căci suntem atât de obișnuiți cu fuga, cu vânătoarea, încât nu mai putem vedea că fericirea este chiar în fața noastră, este chiar în mâinile noastre, că Divinitatea ne crează toate condițiile pentru a fi fericiți. E greu să vedem asta, căci ideea fugii continue ne-a orbit.
Nu am puterea de a mă opri azi,aici și acum și doar să privesc direct în ochi,viața mea,așa cum este ea astăzi,aici și acum, și să-i spun că o iubesc, că-i sunt recunoscătoare că sunt și că o am... Nu am putere. Din contră, voi avea însă puterea să plâng, să vărs lacrimi amare și suspine pentru ceea ce am avut și nu mai am sau pentru ceea ce nu am avut dar aș vrea să am sau pentru ceea ce nu vreau să am dar sunt forțată să trăiesc. Și lamentându-mă pentru toate acestea câștig oare ceva? Nimic. Căci niciodată nu am câștigat ceva plângându-mi de milă. Viața e dură cu mine dar poate că are motivele ei... Căci se știe de milenii că drumul e plin de asperități e cel care ne ajută să avansăm...bolțarii colțuroși sunt cei care pot deveni un punct de sprijin în ascensiunea noastră către vârful muntelui...de ar fi muntele complet neted n-aș înceta niciodată să tot alunec la vale. Dar bolțarii mă ajută să mă agăț de ei și să fac un pas înainte. Toate durerile care îmi sfâșie inima mă ajută de fapt să avansez.... ”Dacă am putea privi viața din această perspectivă poate drumul ar fi mai ușor ”-așa îmi spun toți cei care mă iubesc și care vor să mă încurajeze, care vor să mă ajute să merg înainte. Și au dreptate. Dar sunt clipe în care durerea este atât de mare încât privirea devine complet încețoșată, auzul dispare și sunt o oarbă surdă care îmi caut cu disperare drumul... Nu mai văd,nu mai aud. Dar îmi caut drumul, căci am un drum,orice viață are un drum. Și acest drum este și va fi mereu înainte. Orice ar reprezenta acet înainte. Drumul meu, drumul nostru este tot înainte. Atât cât vedem cu ochii precum și dincolo de ceea ce vedem cu ochii, drumul nostru va fi mereu înainte. Și oricât de greu este nu trebuie să ne oprim... Omul care se va opri va muri de sete în deșert, va muri înghețat în vîrful muntelui, va muri blocat în rutina vieții de fiecare zi...va muri fără să ajungă la capătul drumului,fără să vadă ceea ce capătul drumului i-a rezervat. Căci cu siguranță la capătul drumului se află ceva. Ce anume? Asta nu o pot spune pentru că nu am ajuns încă la capăt de drum. S-ar putea să fie o minunăție mai minunată decât tot ce am visat vreodată sau s-ar putea să găsim un mare ”rahat”,nu știu,căci nu am ajuns încă la capăt de drum. Dar sinceră să fiu, chiar vreau să văd ce voi găsi. Mă roade curiozitatea. Așa că merg înainte,chiar dacă mi-e drumul greu, sunt determinată să merg înainte...pentru că tocmai faptul că nu știu ce mă așteaptă mâine îmi dă putere să avansez... Chiar vreau să văd tot ce mi-a rezervat viața.
Sunt două lucruri care le port cu mine,în ființa mea, povestea unei broscuțe prinsă în capcana unui pădurar și care a supraviețuit tocmai pentru că nu a renunțat niciodată la luptă și versurile pe care tata obișnuia să mi le recite când eram mică dar și când am crescut: ”O luptă-i viața,deci te luptă, cu dragoste de ea,cu dor, oricare-ar fi sfârșitul luptei,tu luptă-te căci ești dator!” Și eu chiar cred că fiecare dintre noi e dator să lupte cu viața, să se abandoneze ei, să danseze și să cânte alături de ea, să se ia cu ea la întrecere și uneori la trântă, să o îmbrățișeze într-o îmbrățișare caldă, să o învăluie de dragoste, să râdă cu ea, să râdă de ea, să plângă când e necesar, să zâmbească, să-i râdă în față, să-i scoată limba,așa cum ai face-o unui copil capricios, și să o iubească căci e a noastră, e viața noastră și e singura de care suntem siguri!
Și un ultim lucru pe care acest drum al vieții m-a forțat să-l văd și să-l învăț este acela că cei pe care îi iubim vor fi mereu cu noi, nu-i putem pierde niciodată,chiar dacă miile de kilometrii ne despart, chiar dacă moartea ne desparte...iubirea ne va uni mereu. Iubirea pentru ei îi va face pururea vii în inima noastră,în sufletul nostru,căci iubirea ce le-am purtat-o cândva i-a făcut deja o parte din noi...iar ceea ce noi suntem vom fi mereu,aici,acum și pururea,nimeni nu ne poate lua ceea ce noi suntem,vibrația noastră,sufletul nostru,cel format din tot ceea ce am trăit,tot ceea ce am iubit....
Luiza
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu